Eu port în păr umbra nopții tăcute,
ea poartă zorii cu raze luminoase.
Ochii mei, căprui, sunt pământ ce visează,
ai ei, albaștri, ca cerul senin care mângâie ziua.

Eu caut tăcerea când lumea e grea,
ea vine cu râsul și-mi schimbă cumva
orice tristețe într-un joc neștiut,
în cântec ușor, ca vântul printre frunze.

Suntem oglinzi răsturnate pe drum,
două culori ce dansează pe fum.
Eu sunt cărbune, ea, rază de soare,
dar împreună facem sărbătoare.

Ne certăm pentru lucruri mărunte,
pentru un loc sau povești neștiute,
dar pacea revine ca ploaia pe flori,
ca mâna caldă ce șterge fiori.

Ea e mai mică, dar poartă în glas
toată lumina pe care o las
să mă vindece atunci când greșesc,
atunci când în mine prea mult obosesc.

Când mergem împreună prin parc,
oamenii ne privesc mirați:
„Atât de diferite și totuși pe-un drum?”
Dar noi știm că firele nu se desfac,
că sufletul nostru e țesut din același fir,
și că legătura noastră nu are hotar.

Eu sunt noapte, ea zi; eu lut, ea albastru;
eu pasul mai grav, ea dansul năstrușnicu’.
Suntem ca două note care se caută
într-o melodie fără sfârșit,
două umbre și lumină care se completează.

Când timpul va trece și drumuri ne-or rupe,
vom duce în noi amintiri neînfrânte:
ochi căprui și albaștri ca stele în oglindă,
două inimi ce bat și se caută blând.

Și poate destinul ne-a vrut „pe dos”,
dar tocmai așa ne-a țesut frumos:
ca două aripi ce nu se despart,
zborul e întreg doar când bat la unison.

Suntem surori pe dos,
dar în felul nostru inversat
lumea devine mai dulce,
iar fiecare clipă împreună
este un vis care nu se termină niciodată.