Ca un strugure ce își inspiră boabele-n ciorchine
Așa s-au copt stelele în cerurile cerurilor
Via în care ne altoiam îmbrățișări adolescentine
ne învelește cu aceeași placentă străvezie
de dincoace de experiența exodului,
într-un interior nedezgolit al dragostei pristine;
cu gesturi crude își seamănă gîndurile sîmburi în noi,
tavane de smarald și visuri parigorii
ne pregătesc de ploi,
privește cum se stinge seninul și vin culegătorii.

Și alungați, de-abia te uiți la mine
deși te chem, dispare certitudinea
c-ai fost mereu frumoasă
cînd toată dragostea expusă în vitrine
a fost deja făcută și ocultată insipid,
smulsă din noi de-un duh priceput.

Azi ne iubim doar într-o amnezie a sărutului început
ieri pentru ce vom fi fost unul fără altul
niciodată pentru ce am fi împreună mîine
trimitem copii vanității, ne măsurăm iluziile,
și despărțim bezmetice concluziile,
butonînd feluritele morți android;
sensul vieții ar fi o mare a risipirii
dacă n-aș fi poet, de nu mi-ai coace pâine.
Atingîndu-ți pieptul arcuit ca o creangă,
respir miresmele unei livezi din Vînători
îți caut florile din păr la subsuori
chiar și în această-mbrațișare inegală
am sentimentul că m-a alăptat o portocală.

Ca-ntr-un contagios trecut, prezentul
e sfărghiat de-ntîiul tău sărut
cînd tu de fapt mi-l dăruiești pe ultimul
și-atunci îți las doar ție să taci ce-i de tăcut.

Numai așa prin tot ce-i nefiresc
are sens c-am înșeuat cu tine 12 cai
ca să înțelegem ce-am rămîne acum
de n-am păstra în noi o seară la foc
cu cartofi copți și o chitară și Lagos
și o luna înghețată, pe drumul spre Blankenhorn
de care ne-ascuțim pașii ca țurțurii,
în tăișul albastru al fumului de pipă.

Viitorul deja trecut pe care-l doream veșnicie,
cînd ceasul rămîne doar o privire atentă
pe peretele unui cabinet psihologic
mai conține doar o secundă certă
cît poți să mai ucizi un rămas bun
cu un bun găsit.

Ca un strugure ce își inspiră boabele-n ciorchine
îmbrățișarea ta
este sentimentul acela
cînd șarpele își înghite coada
și niciodată punct
nu mai devine.