E o chemare
pe care o simt
în piept dar nu știu
unde mă duce și
uneori mă întreb:

dacă nu e
doar o fantomă,
o umbră o țin
cu disperare
în mâini,

dar apoi închid
ochii și văd,
lumina aia
nu are nevoie
să strălucească,

să existe
și știu că acolo,
în liniștea asta,
scrisoarea noastră
fără cuvinte,

prinde viață,
fără să ne atingem,
fără să ne vedem,
dar mereu,
mereu ...împreună!