toamna a ratat autobuzul 23,
șoferul a închis ușa și a zis că n-are rost să aștepte.
de-atunci merg prin oraș cu sacoșa goală,
ca o pensionară care caută reduceri la magazine fantomă.

plopii stau verzi, încăpățânați ca vecinii mei
care nu recunosc că au datorii la întreținere.
frunzele n-au chef să cadă-
sunt ca tinerii ce nu pleacă din casa părinților.
pe trotuar miroase a vară stricată,
a pepene ros până la coajă și lăsat să putrezească.

în gară, ceasul scuipă minute în gol.
un tip vinde frunze de plastic,
doi lei bucata, trei la ofertă,
și lumea cumpără-
le pune în vază, să pară că trăiește un anotimp.
eu iau una și-o bag în buzunar,
dar foșnește ca o bancnotă falsă.

oamenii au început să facă festivaluri de toamnă:
prăjesc porumb congelat,
desenează ploaie pe asfalt cu cretă colorată,
și pun muzică tristă, să se înmoaie aerul-
dar aerul rămâne rigid, ca un frigider ruginit.
toamna stă după colț,
fumează țigări ieftine și râde de noi.
și-atunci înțeleg:
toamna nu mai vine ca o doamnă serioasă cu rochie ruginită,
vine ca un amant leneș care mă sună la trei dimineața,
îmi spune „sunt pe drum”
și-apoi adoarme la alta în brațe.

eu tot aștept toamna.
cu mâinile goale,
cu sacoșa goală,
cu buzunarul gol.
și poate într-o zi, când nu voi mai vrea nimic,
o să apară din senin,
să-mi spună: „uite, ți-am adus o frunză.”