Îmbrățișează-mă, tăcut, cu zorii,
Când lumea doarme-n boabe de cristal,
Și lasă-mi fruntea-n cântecul ninsorii
Ce curge lin pe tâmpla ta, domol, egal.

Îmbrățișează-mă cu glasul serii,
Când umbrele se-nclină peste drum,
Și fă din pașii noștri o tăcere,
Un dor ce-și caută cuvântu-n fum.

Îmbrățișează-mă cu vântul dulce,
Cu fluturi albi ce zboară din priviri,
Cu marea care-n ochii tăi se duce
Spre țărmul cald al vechilor iubiri.

Îmbrățișează-mă cu răsuflarea,
Să-mi simt din tine tot ce n-am știut,
Să-mi fii tăcerea, timpul, arătarea
Cuvântului pe care l-am pierdut.

Îmbrățișează-mă, dar nu cu trupul,
Ci cu lumina-n care am crescut,
Așa se-mbrățișează cerul dublu
Cu norii ce se-ntorc din absolut.

Îmbrățișează-mă, și lasă-n palmă
O inima ce bate pentru doi,
Să simt cum liniștea ne umple, calmă,
Și-ntr-un oftat se naște iar din noi.