mă rotesc în cel mai înalt carusel al cuvântului,
la masa de scris freamătă păsările memoriei,
îmi potolesc setea de lumină din piept
așteptând metaforele să înflorească.

ploaia spală de praf năframa cerului albastră,
o să se nască iar curcubeul din marea care cântă,
doar așa pot crede că regretele sunt generate
de ploaia de meteoriți obosiți de trudă.

îmi așez cuvintele pe pervazul ferestrei,
ca pe niște cuiburi pentru păsările iubirii,
m-au ademenit să zbor cu ele neobosită,
nu trebuie să se mai vadă lacrimile diezilor.

se așterne peste lucruri și lume liniștea serii,
dar eu simt freamătul cuvintelor deasupra tăcerii.