de când mâna s-a ridicat
cerul s-a lăsat mai jos
nu mai găsesc spațiu de răsuflat
tot locul e deja plin cu pustiul fiecăruia.

între pleoapă și lumina crudă / umedă
nu e sens de rugăciune
rămâne speranța
că într-o bună zi credința nu se va autoanula.

am mers mult
kilometri întregi în aceeași direcție
dar nu m-am mișcat din loc
am căutat drumuri în nisip
să nu păstreze urma.

am ars tot ce ar fi putut aprinde un cuvânt
să fi fost legat de un ieri unde eram tandem
dar în orice aș clădi / orice aș zidi
găsesc la fundație o piatră străină
netedă / caldă de la pata de sânge /
păstrează mirosul de iarbă tăiată.

singurătatea ce urcă prin nări
și năruie toate măruntaiele într-o vină
pe care n-o simt / nu înțeleg
de ce ar trebui să mă întregească.

umblu
nu mă pot opri
orice pas mă duce mai departe de sine
și mai adânc în mine.

după atâta drum
atâta tăcere
atâta pământ pe haine
atâta iarbă uscată pe pantofi
atâta pată în ochi / atâta lipsă de fiecare
am devenit cel care știe prețul singurătății primordiale
merg cu umbra modelată din mine
sunt irevocabil
Cain.