Copiii aceștia s-au născut cu zgomotul în oase,
nu cu leagăn.
În loc de alfabet, au învățat mai întâi
cum cade cerul pe fragmente
și cum se adună tăcerea din bucăți.

Strada nu mai e stradă,
e o rană lată,
iar clădirile stau culcate ca niște animale obosite
care au uitat să moară.
Printre ele, joaca se târăște pe burtă,
cu genunchii juliți de istorie.

Un copil împinge ceva rotund —
nu știe dacă e cerc sau sfârșit,
doar că se mișcă
și mișcarea încă înseamnă viață.
Mâinile lui sunt curate de vină,
deși murdare de tot ce adulții au inventat
când au rămas fără idei
și au găsit armele.

Soarele privește de sus
ca un martor care n-a avut curajul să depună jurământ.
Lumina nu mai încălzește,
doar arată,
iar ceea ce arată nu mai poate fi dezvățat.

Un trup mare strigă undeva,
greu, inutil,
ca o ușă care se plânge că a fost trântită,
în timp ce copilul tace —
el știe deja că zgomotul nu salvează pe nimeni.

Fetele stau aproape:
una ține o păpușă improvizată din resturi de lume,
cealaltă a adormit într-o poziție definitivă,
cu fruntea deschisă spre cer
ca o întrebare pe care nimeni nu o mai rostește.

Aici copilăria nu dispare,
ci se strânge,
se face mică, densă,
un punct dureros
care încape într-un piept
și bate mai departe
fără să ceară voie.

Și poate că asta e groaza adevărată:
nu că mor copiii,
ci că unii rămân
și cresc știind exact
cum arată lumea
atunci când nu mai are inimă,
dar continuă, încăpățânată,
să bată.