La început a fost cald.
Inexplicabil de cald.
Apoi, din respirația mea,
a crescut un fir de gheață
— ca o greșeală a realității.

Îl țineam între coaste
și nu mă durea.
Doar timpul scârțâia,
ca și cum cineva ar fi mutat cerul
un milimetru mai la stânga.

Tu spuneai ceva simplu: „rămâi”.
Cuvântul a căzut pe podea
și a înghețat.
Cum poate un sunet
să aibă temperatură?

Firul s-a întins, sfidând legile,
a început să cânte.
Da, gheața cânta —
o melodie care topea umbrele
și îngheța focul.

M-am întrebat:
ce fel de iarnă respiră în mine
dacă arde?
ce fel de miracol crapă tăcerea
fără zgomot?

Mă opresc.
Gheața nu mai cântă.
Timpul nu merge înapoi.
Morții nu respiră în palmă.

Și totuși —
firul pulsează,
se încălzește dinspre interior,
ca și cum frigul ar avea o inimă.

Îl privesc:
nu se topește,
nu se rupe,
mă privește.

La final, nimic nu s-a topit.
Firul s-a rupt.
Și din el a curs apă fierbinte,
destulă cât să demonstreze
că imposibilul
doar așteaptă să fie atins.