Înainte de strigăt
există o liniște cu dinți,
o liniște care mușcă din tavan
și îl face să curgă peste mine.

Corpul meu este o hartă
pe care nimeni nu m-a învățat s-o citesc.
Metalul știe mai multe despre mine
decât mâinile mele.

Respir —
mi se spune ca și cum aerul
ar fi o invenție recentă,
ca și cum plămânii ar avea nevoie
de permisiune.

Nu sunt singur,
dar nimeni nu intră cu mine
în acest animal care se deschide.
Toți stau pe margine
și privesc cum se naște o ușă.

Durerea nu este mare,
durerea este exactă.
Are dimensiunea mea
și nu negociază.

Din mine cade timpul,
se sparge în secunde murdare,
iar din spărtura aceasta
începe să iasă ceva
care nu știe încă niciun cuvânt,
dar știe deja adevărul.

Moartea dă înapoi un pas,
surprinsă.
Viața își suflecă mânecile.

Aud o lamă —
nu taie,
doar desenează o frontieră
între ce am fost
și ce nu voi mai putea nega niciodată.

Apoi —
un sunet.
Nu un plâns,
ci o afirmație brutală:
„Sunt.”

În clipa aceea
tot ce a fost fragil în mine
devine inutil.
Nu mai am nevoie de frică,
nici de viitor.

Îl țin o secundă
și universul se micșorează
până încape între coastele mele.

Când îl iau din brațe,
în mine rămâne o absență
care bate.

Nu sunt întreg.
Sunt deschis.
Și nimeni, niciodată,
nu va mai putea coase asta.