Aș fi vrut să pleci mire...
Într-un costum frumos și bine apretat,
Cu butonii cumpărați din ultimii mei bani,
Să-i ai amintire și să-i duci cu tine departe,
Acolo unde nu ne vom mai auzi niciodată.
​Aș fi vrut să îmbrac o rochie clasică,
O mireasă absurdă cu spatele gol,
Să poți să-mi numeri coastele, una câte una,
Așa cum făceam când iubeam ce vedeam în oglindă.

​Dacă am fi făcut totul la timp...
N-ar fi trebuit să rezervăm astăzi scaune goale,
În amintirea celor care au fost nevoiți să plece
De boli, de timp, de frig și de bere.
Am fi închis ochii zâmbind,
În timp ce ei ar fi aruncat cu orez spre noi,
Dorindu-ne o viață prosperă.

​Poate atunci ar fi fost ziua
Când ți-aș fi completat viața cu două linii,
Într-un pozitiv ce avea și partea masculină alături.
Dar acum au rămas doar riduri adânci
Și vorbitul în limbi grele,
Care îmi curg prin sânge până am să mor.
​Dacă aș fi făcut ceva diferit cândva...
Grădina ar fi fost plină acum,
Iar pietrele de pe cărare ar fi fost curățate
Până sus, în deal, la casă.
Radioul roșu ar fi cântat melodia noastră preferată,
În timp ce patru generații ar fi trăit amintiri,
Toate împreună, sub același cer.

​Poate într-o altă viață.
Căci în asta, noi suntem ultima generatie a ambelor familii.
Ridurile se adâncesc, iar corpul ne cedează încet.
Locurile pe scaune rămân rezervate,
Căci vizite din alte lumi nu există,
Nici măcar pentru câteva minute.
​Mai sunt două locuri...
Dar sunt egoiste.
Pentru ele, noi nu reprezentăm nici vis,
Nici iubire, nici dor.