Se lasă-njughiat, iar, cerul,
Precum un miel, de-abia fătat,
Și sângele se-amestecă, vărsat,
Cu tot eterul,
De parcă întreg orizontul s-ar fi inflamat,
Iar timpul pare perforat,
Ca un tunel, prin care se coboară gerul
Pe pământ,
Din întunericul cel mai adânc,
Și-atunci când cad, secundele se-aud
Ca picturile de stalactite,
Dar nu de gheață, ci sunt împietrite,
Chiar stelele, îmi par ca niste cripte,
La căpătâiul cărora s-au aprins lumânări,
În ele stau luminile zidite,
Ale tuturor zilelor
Care au fost, de când e lumea, isprăvite