Dimineața
m-a lovit drept în plexul solar
al unui vis
care făcea echilibristică pe coarda
evanescentă a unui nor.
Nu pot să o reclam
pentru că nu am martori.
Știe ce știe ea, hâtra,
că-mi râde în ureche
și mă gâdilă la nas cu pene de lumină.
În plus, își face pat
între coastele mele,
iar eu sunt nevoită să o car
o zi întreagă
și să-i aud și respirația
ce bântuie prin mine.
Au ajuns respiraţiile noastre
atât de-apropiate,
încât prevãd
cã se vor contopi.
Şi-atunci voi şti cine sunt eu?
Sunt eu sau ea, aceastã dimineaţã ciudatã şi rebelã?