În orașul acesta,
viața e o frază neterminată care curge, curge, fără un scop, fără oprire.
Adaugă mereu cuvinte, expresii, propoziții…
I-aș găsi eu un sens, chiar dacă nu are punct la sfârșit.
O virgulă ar fi de-ajuns
și totul s-ar limpezi.
Mă tot căznesc să opresc curgerea,
să pun animalului sălbăticit un frâu,
dar sunt mereu în contrasens.
Merg pe străzi cu spatele,
cu o virgulă grea în buzunar,
și mă ciocnesc mereu de cineva.
Oamenii merg cu privirile în jos ,
ca și cum sensul lor ar fi căzut pe trotuar
și s-ar fi făcut țăndări.
Viața lor e doar între două semafoare
sau la o gură de metrou
care-i deversează neîncetat.
Asfaltul e lipicios de zile trase la xerox,
străzile au miros de motorină
și de ceva uitat de prea mult timp.
E clar că aici nu merge o virgulă…
Unde s-o pun?
Viața se vinde ieftin pe la colțuri,
pereții unui mall
clipesc din ochii obosiți
și proiectează alternativ
imaginea unui câine mare într-un canoe
și litere grăbite care încropesc un mesaj:
„De Black-Friday profită de reduceri colosale!
Nu rata Momentul!”
Lipsește virgula.
Ciudat, oricât aș încerca să o pun
nu îmi iese sensul.
Pe lângă mine
trece un om care vorbește singur.
Sigur are el un sens ascuns, dar nu-l ascultă nimeni,
orașul nu-i răspunde.
Nopatea vine cu mâinile înnegrite de funinginea zilei
fără explicații,
ca un mesaj citit sau ignorat,
la care nimeni nu răspunde.
Aici ar trebui să fie un sens,
dar cineva a mutat virgula
mai încolo,
iar eu nu știu unde s-o pun.
Se instalează liniștea,
se-nchid ferestrele
de după ferestre,
un râs răsună pe hol,
pași se aud deasupra, la etajul patru.
Mi-e indiferent.
Încerc să fac bilanțul zilei,
dar gândul îmi dă eroare.
Virgula a rămas în buzunar.
Nu e nimic, voi continua.
Fraza încă e neterminată,
punctul încă nu a fost pus…