M-apropii pe furiș de moarte
și inima îmi bate tot mai greu,
o văd, din ce în ce mai clar,
oare și ea mă vede,
fiori de frică mă străpung,
dar unde să mă-ntorc, să fug,
fiindcă-n urma mea
e totul năruit,
aproape că și ticăitul timpului a dispărut,
amestecându-se cu pietrele
pe care urc,
aș vrea să plâng
și-mi este sete,
dar am ieșit deja din trup,
iar moartea nici nu se mai vede,
sau poate doar mi s-a părut c-ar fi,
de-acum sunt liber
să mă duc oriunde
și la nesfârșit,
fiindcă am trecut pârleazul morții,
fără ca nici măcar să-l fi simțit