Sunt clipe când aș vrea să-ți șoptesc:
(fără glas, fără cuvinte) simte cum îmi pulsează universul.
Nu-l vezi, nu-l citești;
doar ascultă-l cum crește, cum se naște.

Am avut un colț de cer:
un acru, un iugăr, o fărâmă de ocean —
și sub el am semănat întâmplări,
straturi de gânduri, cuburi de memorie,
bătrân arhitect al fantasmelor, cu oase trosnind
la trecerea amintirilor de ieri,
ascultând clinchetul nevăzut al universului.

Am arat realitatea cu plugul intenției,
am sădit peste ea ploaia și visurile,
iar pentru un singur dor,
am pornit turbinele colosale ale morilor invizibile,
care scurmă cerul, pământul și timpul simultan.

Și totuși, un șoc se naște:
mic, fulgerător, dens —
numit iubire.

Se răspândește prin materia mea emoțională,
dezintegrează iluziile, rescrie regulile lumii,
și face ca toate particulele să recunoască:
existența nu se vede, nu se scrie —
ci se ascultă, se simte, se creează.