Întunericul nu este neant.
Este o culoare rănită,
o culoare care n-a știut să ceară voie
și, din prea multe încercări de a fi,
s-a adâncit în negru.
În el nu e gol, ci memorie.
Un fel de tăcere densă în care
fiecare scânteie își lasă amprenta.
Un înger se frânge în arc,
din dorința de a ține cerul
mai aproape de pământ
Aripile îi curg,
picurând clipe peste lume.
pigmentând căderea cu lacrimi
ca un gest creator,
ca și cum suferința ar fi
o altă formă de lumină.
Întunericul nu e moarte.
E martorul tăcut
al fiecărei tresăriri de viață.
Stă la marginea focului
și nu spune nimic, dar știe.
Îngerii nu au timp de rugăciune.
Ei lucrează, îndreaptă umbrele,
amestecă durerea cu culoare,
leagă rănile cu firele invizibile ale sensului.
Din răni curg bulboane de culori,
din culori se naște un drum.
Un drum care nu urcă mereu,
dar duce spre orizont
iar mersul e deja o formă de credință.
Poate că aceasta e credința adevărată:
să rămâi în picioare
chiar și atunci când lumina
învață să cadă.