Nu ridicați palate pe morminte

Nu a fost doar un vis să scriu cărți,
Ci o chemare dată din lumină,
Să spun răspicat celor care ne răniți
Că durerea noastră-n timp nu se alină.

Ne naștem goi, cu sufletul curat,
Precum un crin ce-n zorii zilei se înalță,
Dar, flămânzi după aur și păcat,
Ne rătăcim chiar prin propria viață.

Căci doar prin trudă și prin bunătate
Urcușul este greu și anevoios,
Ne vindem sufletul pe jumătate
Unui stăpân din iad cu chip frumos.

Îmbătrânim adânc pe dinăuntru,
Deși în acte anii sunt puțini,
Visăm să stăpânim în veci pământul
Și semănăm durere printre spini.

Vă spun acum, în ceas de întristare:
Nu ridicați palate pe morminte,
Căci viața cere dreaptă răsplătire
Și ține socoteală la cuvinte.

Ce-ați câștigat nedrept vă va părea
O clipă dulce, plină de mărire,
Dar când plecarea însăși ne-o chema,
Va fi zăvor la poarta către nemurire.

Și-atunci, cu glas tăcut și obosit,
Vă veți întreba, însă fără scăpare:
A meritat să fim atât de răi,
Când mult mai simplu era
...să dăruim o floare?

Fiți oameni — nu doar umbre trecătoare,
Împrăștiați lumină... fericire,
Căci numai prin iubire și onoare
Vă câștigați dreptul la nemurire.