M-am îndrăgostit de tine
ca o lumină care intră pe fereastră
fără să întrebe casa dacă o primește.

Nicio atingere.
Niciun sărut.

Doar ochii tăi —
două ape adânci
în care privirea mea a căzut
ca o stea tăcută.

Buzele tale
erau marginea unei dimineți
care încă nu s-a născut.

Iar zâmbetul —
un drum de aur
pe care sufletul meu a plecat
fără pași.

Râsul tău
rupea aerul în clopote subțiri
și lumea devenea mai ușoară
ca o frunză în vântul verii.

Mâna ta
se rătăcea prin părul tău negru, ondulat
ca o pasăre nocturnă
căutându-și cerul.

Și eu te priveam.

Ca și cum privirea
ar fi fost singura formă de atingere
pe care universul o îngăduie uneori.

M-am îndrăgostit
fără început.

Ca ploaia care cade
dintr-un nor care nu se vede.

Ca marea
care se ridică spre lună
fără să o atingă niciodată.

Durerea aceasta
are gust de lumină.

Și numele tău
crește în tăcerea mea
ca o floare
în mijlocul inimii.