La marginea ne-rostirii,
unde cuvintele încă nu se născuseră,
iar liniștea nu știa că e liniște,
zăcea o iarnă înfiptă în sine—
o stană de frig care-și uita propriul nume.

Se spune (dar nimeni nu ține minte cine spune)
că sub coaja lumii, în miezul ne-văzutului,
un sâmbure de lumină s-a gândit pe sine.
Nu a încolțit—
a ezitat întâi,
ca orice început care bănuiește sfârșitul.

Și din ezitarea aceea s-a născut primul tremur.
Nu vânt, nu timp—
ci o neliniște verde, crudă,
care și-a învățat singură rostirea:
mugur.

Iarna a râs în cristale,
și râsul ei a devenit ger—
un alfabet de ace,
scriind peste lume: „nu”.
Dar mugurul nu știa să citească negația,
așa că a continuat.

A împins întunericul cu umeri de sevă,
a spart tăcerea în silabe de clorofilă,
a conjugat lumina la prezentul imperfect:
eu cresc, tu crești, el încă încearcă.

Când a ieșit la suprafață,
nu era victorie—
era traducere:
frigul devenea apă,
apa—șoaptă,
șoapta—culoare.

Legenda spune că primăvara nu vine,
ci se inventează, an de an,
din greșelile iernii
și din încăpățânarea unui aproape-nimic
de a nu rămâne nimic.

Și de atunci, în fiecare ram,
câte un mugur repetă mitul—
nu ca să înflorească,
ci ca să demonstreze tăcerii
că poate fi spartă
din interior.