Tăcerea aceasta dintre noi
e un urlet al trupului,
reminiscențele sângelui cald.
Gândurile albastre
blochează ușor incandescența,
doar că și albastrul acela
pulsează în haina grea a firii.
În imensitatea oarbă
arde lumânarea nehotărât.
Se mai stinge uneori,
mă tem să nu se stingă de tot...
Uneori arde cu patimă,
dar cel mai mult îmi place
când e focul liniștit.
Ascult verdele din grădina sufletului,
și respirația calmă a pământului
e cântec de leagăn.
Mâine e un alt joc
și poate flacăra devine turcoaz...
Încerc să agăț în lumină
și cerul, și copacii,
să strâng în brațe firescul,
să număr fluturii!