am obosit
să-mi număr pașii
pe un pământ strâmb
unde adevărul se spune în șoaptă, cu capul plecat,
iar minciuna defilează
unde poeții sunt catalogați ciudați
fiindcă spun lucrurilor pe nume
unde domnișoarele elegante
au fustele mai scurte decât gândul
și râd când trebuie să vorbească
iar parveniții —
și-au ridicat palate
din aplauze furate
într-o zi
am găsit un vrej de fasole
crescut dintr-o poveste veche
din cartea lui Joseph Jacobs
și m-am urcat
nu din curaj —
ci pentru că nu-mi mai găseam locul aici
sus
cerul era mult mai aproape
acolo
regulile de jos
erau doar excepții triste
oamenii și uriașii
împărțeau pâinea
și tăcerile
poeții nu erau inutili
recitau seara
și nimeni nu întreba de ce
„mulțumesc”
„sărut mâna”
se învățau odată cu alfabetul
Dumnezeu
nu era idee
nici teamă
era cel de lângă tine
am vrut să rămân
dar dorul
m-a strâns ca un lanț
m-am întors
și le-am spus
cum e acolo
și cum ar putea fi aici
dar oameni mici
cu umbre prea lungi
au început să tremure
nu de frig
ci de adevăr
au ales să taie vrejul
ca să nu strice lumea
iar eu am rămas
cu un cer prea jos
și o tăcere care apasă
dar uneori, noaptea,
simt sub tălpi
cum încă pulsează
rădăcina.