Continentele se mișcă și
se luptă doar fiindcă așa le
vedem noi,
dornici mereu să alergăm și
să ne batem,
adesea fără să bănuim nici
măcar un schelet în mersul
plictiselii mondiale.

Mergem permanent înainte și
nu ne mai putem întoarce; pașii
nu stau pe loc nici dacă tot
aruncăm cu fel de fel de
materie cenușie
spre colegii de suferință,
care nici ei nu se vor putea opri
niciodată în loc.

Muzica nu lipsește din scandalul veșnic;
a luat fiecare partea lui, apoi și-a făcut
din ea haine
pentru durerea de cap crepusculară.

Este nevoie acum doar să avem la îndemână
un Dumnezeu
sau chiar mai mulți.
Să mirosim absolutul ăla care trebuia să
vină acum mult timp,
în timp ce merge fiecare pe drumul lui
și ascultă muzica fătată de
pașii care nici nu se prefac că
ascultă de noi.

... De ce ne-ar trebui, totuși, o melodie de fundal?
Mergem fără să ne oprim spre ceva care
parcă seamănă cu vreo legendă veșnic
obosită,
care nu mai poate minți nici prin icoane,
incapabilă să-i oblige pe oameni să-și
amestece ADN-ul cu cerneala ce se
scurge din cărțile cu care se plimbă
în buzunar.