Deseori îmi puneam sufletul la înaintare.
Îl lăsam să pășească desculț
printre voi,
cu un cântec abia născut,
în timp ce eu,
cochilie goală,
rămâneam în urmă
strigând:
„Aveți grijă!
E atât de ușor de spart…”

Și sufletul mergea fără teamă,
împărțind
ce nu știa că se pierde.

Îl mai rătăceam prin visele voastre
și se întorcea de fiecare dată
mai plin,
mai obosit:
„Câte vise — atâtea lumi.
Câte inimi — atâtea risipiri.”

Dar ce s-a-ntâmplat cu el?
Cum a ajuns înapoi
atât de repede?
Nu mai aleargă după stele.
Nu mai caută.

S-a întors
știind:
În lume sunt lucruri
care nu se mai pot spăla...