Mai este o linie,
Una scurtă,
Pe care o mai am de trasat
Pentru ca forma să fie inundă
Și formatul ușor de explicat.

O linie despre care nu știu nimic.

Nici măcar nu îmi imaginez
Cum ar putea arăta!

Ar trebui să fie o linie
Ce închide și lasă să se deschidă
Linia cu care am început
A mă descătușa
Din firidă.

Aș desena-o dintr-o mișcare de penel
Înmuiat în albastrul ochilor tăi
Răsărit pe pielea de cremene
Ca dintr-o lovitură cu care
Mi-ai devenit semn.

Un sâmbur de țigară stins
În carne să simt cum doare
Scrumul ce poartă în sine
Luminile interioare.

O amintire a umbrei
Care a trecut pe lângă perete
Ce, când o privești în întuneric,
Somnul pe care-l aștepți
Cu pământul ea vine
Să te îmbete.

Lovituri îndepărtate, sacadate, în noapte
Primăvara când luna urcă prin nori
Peste câmpul gol încă înfiorat
De frigul purtat de ninsori.

O spirală în care adâncul
Este o înălțare,
Iar golul un plin,
Ce te poartă, întâmplare,
În zbor cu polen pe antene
Îmbătate de parfum divin.

Cât de greu poate fi să mai tragi
Încă o linie cu care să închizi
Cerul ochilor tăi cu senin?

E atât tulbure și întunecat,
Atât adânc și nesfârșit!...

Forma plutește elicoidal
Așteptând să îi găsesc
Cheia și să o închid.

Ultima linie care continuă
Necunoscuta linie de la început.

Vine potopul, vine focul, vine
Cea mai scurtă linie ce ne desparte!...

Și nu știu cum să o desenez
Astfel încât totul să rămână
În tine ca tot ce e al tău
Iar în mine ca al meu
Întreg nedeformat
Sfârșit început
De netrasat.