Folia de plastic plutea împinsă de vânt,
Ca o pasăre care alerga prin cer
Ori ca un gând după cuvânt.

Își zvârcolea trupul lovindu-se de apogeu
Ca și cum de gol s-ar fi lăsat atrasă
Spre îndepărtarea ce îi creștea
Din privirea în care plutea
Pe deasupra trecerii
Mele spre casă.

Privind-o cum se înălța peste lume,
Împinsă de aerul ce îl respira,
Am înțeles ce este zborul.

Că este ceea ce crește din ceea ce ne înconjură
Fără a fi viu, fără a fi căutare, fără a fi,
Deși plutește peste lumini
Ce trupul i-l deformau.

Prin înalt carnea ei devenea butaforie
Pe care ochii mei o interpretau
Ca pe decoruri ale întâlnirii
Privirilor mele cu ceea ce
În cer ar pluti în timp
Ce poate cădea.