Cel mai mult îmi place, din când în când,
Să gust cu vârful limbii din vulcanul
Care îmi crește în gură plângând.

Mai ales după ce sorb din fluviul
Cascadelor din care-și adună
Murmurul tremurând.

Carnea focului ce îi arde în pântec,
Ca o cădelnița ce curăță cu lumină-n altar,
Crește în mine. O simt în palatul gurii
Ca pe răsura verde întinsă pe mal.

Lava din mijlocul inimii sale
Este un pistil de floare plin de polen
Ce-mi umple limba cu gust de sorbiri viitoare
Și cu plăcerea nesfârșită de a mă întoarce
În încenușata orbire a pământului tern.