bunicul îmi lăsase în testament o cutie cu mărunțișuri.

le numea gânduri încă negândite

sigilate cu parafină și sângele regretelor abandonate pe linia frontului.

i-am rupt sigiliul și-am simțit mirosul oxidat de bronz

după ploaia în care te-am pierdut pentru totdeauna

odată cu valul care te-a dus departe în mare și mi-a aruncat țărmul sub picioare

încrustând răni la gleznă:

aici reîncepe lumea mea.

înăuntru — un fragment fertil etichetat "2002”;

o colecție impresionantă de cuvinte neroditoare

rămase nerostite după intensitatea momentului în care neființa coborâse prin noi;

o cheie care descuia noduri legate atunci când luna pălea în roșu;

un sâmbure de măr ținut ani grei sub preșul din fața ușii în timp ce în grădină creșteau doar schelete.

le-am întins pe masă și le-am hrănit cu carnea mea.

acum păreau semne, înțelesuri.

nu mai știu ce erau le priveam diferit:

cu dreptul le vedeam conturul;

cu stângul — noaptea din interiorul lui;

cu mintea — realitatea din care am fost substituit;

iar cu inima...

inima a rămas pe front.

încercam să înțeleg cum m-au marcat și cât de des le-am ratat direcția

ajuns cu viitorul pe masă și corpul ciuruit de gânduri.

sâmburele ar putea încolți printre scheletele înrădăcinate.