Cărbune și grafit pe un perete,
Pe o fostă scoarță a unui vechi copac,
În care albul curat se transformă în pete
De gri, sau poate de negrul în care mă complac,
Iar cu fiecare atingere se aud niște urlete,
Ca un zgomot de fundal pe care-l prefac
În clișeice și mult ridicole sunete.

Ridic creionul și las un monument de urme,
Pe o fostă scoarță a unui vechi copac
Și pete de grafit ce mă enervează la culme
Pătează albul într-un gri în care mă complac.

Cu mâna-mi compun cu negru de cărbune,
Solfegii ale avuției de cuvinte vremelnice
Și alte adânci lucruri pe care nu le-aș putea spune,
În timp ce mă copleșește un alai de trăiri puternice.

Pe o altă scoarță de copac ce zace pe masă,
Citesc despre destinul unei flori amărâte
Și zeci de litere și alte zgârieturi nu mă lasă
Să uit sau să mai cred petale ce de mult par pierdute.