Dansam.
Un dans cu secundarul la tâmplă.
În ritmul unui tango în care pământul fuge de sub noi
și se agață, violent,
de un colț de cer.

Atunci am simțit pulsația:
picioarele sufletului călcau direct pe jăratic.
Nici o mască. Nici o ezitare.
Doar un violoncel care își vărsa notele topite
drept în sângele dorinței.

Viața și moartea își împart aceeași vertebră.
Suntem prinși între scoarța cerebrală
și talpa goală a universului,
acolo unde vântul lovește clapele acordeonului
și smulge din noi ultima briză.

Destinul ne strânge la piept.
Amețitor. Absolut.
O prăbușire în beția unei epoci mult prea grăbite,
unde până și sfârșitul
ne execută pașii...
cu o eleganță care doare.