E lumină pe calea mea. Nu ca un soare orbitor, ci ca o flacără liniștită care nu arde, ci însoțește. Iubirea mi-a dă ruit ceea ce nu știam că mi-a lipsit:fericire care nu strigă, liniște care nu se cere, un țel care nu e ambiție, ci drum. Nu mai alerg. Nu mai îmi pun întrebări ca niște bariere. Parcurg această cale cu bucurie, ca un copil care a înțeles că totul vine la timp, atunci când ești gata să vezi. Și nu sunt singur. Iubirea mea nu e o promisiune, ci o prezență. Nu are nevoie de jurăminte, ci doar de pași făcuți împreună, în același ritm, fără graba de a ajunge undeva. Lângă ea, sau poate în ea, viața s-a făcut muzică în surdină, gesturi simple care capătă sens, cuvinte care nu mai sunt ziduri, ci punți. E lumină. Și unde e lumină, sunt norocosul clipei. Norocosul care a învățat să nu ia nimic drept garantat, nici aerul pe care îl respiră, nici lumina care-i mângâie pielea. Sunt acolo, în mijlocul unui prezent care uneori pare prea frumos pentru a fi adevărat, și totuși e. Și îi mulțumesc. Cu inima deschisă, cu gândul împăcat, cu o tăcere care nu are nevoie de cuvinte. Sunt un trecător care a găsit pentru o clipă sensul deplin al ceea ce înseamnă să fii viu, și în acel „a fi”, totul capătă greutate și frumusețe. Să o port cu mine ca pe un talisman, să o las să lumineze drumul meu chiar și când întunericul vine să mă caute. Pentru că știu că, în adâncul oglinzii sufletului, rămân …mereu norocosul clipei!

soare pe obraz –
fluturând esarfa
cu pletele în vânt