O sete de pustiu planetar

îmi soarbe ființa.

Mă aplec asupra izvoarelor

gâlgâitoare,

dar ele dispar ca șerpii.

Mă reped la robinetele orașelor,

dar ele

își înghit ultimele picături.

Mă arunc în lacuri,

iar ele devin niște

albii seci.

Mă duc și la mare,

dar ea se retrage

ca în fața toiagului lui

Moise.

Mă așez extenuat la marginea

vieții și-mi spun:

„Doamne! Facă-se voia Ta!”

și atunci parcă mi se umezesc

buzele.