nu m-am născut pom
și totuși toți mă privesc
de parcă ar trebui să înfloresc la comandă

îmi caut ramurile în palme
și găsesc doar linii scurte
care nu știu să ducă mai departe nimic

„ai să regreți”
se spune cu voce moale
ca o binecuvântare spusă printre dinți

și în spatele zâmbetelor
aud cum cad verdictele
ca sâmburii lovind farfuria

ce folos are
o femeie care nu lasă urme vii?
ce rost are respirația ei
dacă nu continuă aerul în alt piept?

mă pipăi pe dinăuntru
ca pe un fruct suspect
mă întorc, mă apăr, mă descompun
în judecăți pe care nimeni nu le-ar rosti
la fel de crud
cum le rostesc eu

și totuși
nu e gol aici
ci o cameră în care liniștea stă în picioare
și nu cere nimic

dar lumea bate în pereți
cu întrebări dulci
cu griji aranjate frumos
ca o masă pregătită pentru vină

și uneori
aproape cred
că am căzut prea departe
alteori însă
stau nemișcată în propriul meu trup

și ascult
cum viața există în mine
fără să se transforme în altcineva
și nu știu dacă e lipsă
sau o altă formă de a rămâne

dar știu sigur
că nu sunt mai puțin vie
doar pentru că nu mă multiplic
în ochii altora