ca o cămașă pătată găsită la ghena
de la marginea pădurii de cuvinte,
se agață de piele și nu te mai lasă.
Sunt emoțiile triste, balene ucigașe
ce mușcă din liniștea ta,
ascunse într-un submarin cu radare obosite
rătăcind prin adâncimi care nu se mai leagă
de niciun țărm.
Nu lasă copilăriei bucuria,
fură amurgul din pomii nepolenizați,
iar fluturii albaștri se ascund în palmele tale
ca să păstreze taina sărutului de primăvară,
o taină care încă respiră.
Vin umbrele cu cheia de gât,
târând după ele ecouri de curți uitate,
asemeni unor limbi de vită atârnate în sunet de talangă,
grele, nefirești, dar imposibil de ignorat.
în toată această dezordine,
rămâne un fir subțire de lumină,
o promisiune că pădurea de cuvinte
își va regăsi într-o zi rădăcinile
pentru a înflori din nou în tine.