Stau și mă plâng în fața ta,
Parcă nu-ți pasă de inima mea,
Ce oftează, fumegând necazul,
Nu-ți mai pasă care e cazul.

Singură, într-o cameră adormită,
Rămân în pat, neclintită,
Absorbită în ale mele lacrimi,
Curgând pe obraji ca mărgăritarul.

Negru e peretele ce se așterne în camera mea,
Moartă mai este dorința mea
De a putea fi fericită încă o dată,
Într-o lume prea ruinată.

Zgârieturi reci îmi taie mâna,
Făcându-mă să sufăr și mai mult,
Plângând în hohote,
Nemaiputând,
Pentru ce am ajuns să fiu și cine sunt.

Regretând cum ea a plecat într-o lume mai bună,
Văzându-l pe el cât suferă de o așa nebună,
Sufletul nu mai am cum să mi-l ocrotesc,
Dar în minte... să mi-l feresc!

Un flăcău îmi atingea obrajii
Cu ale sale vorbe duioase,
Spunându-mi că totul va fi bine...
Dar parcă mie nu-mi convine.

Mă admira cu blândețe, cât timp amăgeam și plângeam,
Șoptind ușor la ureche, cu glasul său divin:
„Ai grijă, cei care îți sunt mai aproape
Întotdeauna te vor răni cel mai tare.”
„Dar te vei uita într-un orizont îndepărtat și vei realiza că tot ce a fost să fie a fost în trecut.”

Cu ale sale cuvinte blânde,
Am realizat, în astă zi,
Că necazul meu a adus la plecare
Sub o amintire foarte mare.