La început nu a fost cerul.
Nici pământul.
Nici apele.
La început a fost femeia
cu neștiutul în pântec.

Mergea prin neființă
cu pasul rar,
ca și cum fiecare mișcare
ar fi putut deschide
o lume.

Ceva se strângea în ea,
greu, neliniștit,
dar îl ținea aproape,
îl încălzea cu sângele ei,
ca pe un început în devenire.

Când durerea a crescut
dincolo de marginea răbdării,
femeia s-a oprit.
Acolo, în tăcerea aceea densă,
a deschis brațele.

Lumina a țâșnit din ea,
crudă, neîmblânzită.
O primă bătaie,
care nu știa încă
să nu rănească.

Cerul s‑a ridicat,
pământul s‑a strâns,
apele s‑au adunat
și din mișcarea lor
a apărut miracolul.

Iar femeia,
cu trupul încă deschis,
a zâmbit.
În brațele ei
pruncul plângea
începutul lumii.

Iunie 14, 2026