​Când vânturi iuți de iarnă bat,
Și lasă arțari și stejari pustii,
Să tremure-n neaua de pe pat,
În gerul din nopțile-argintii.

Dar stând semeț în albul greu,
O pată de jad, vie și aprinsă,
Înfruntă gerul tot mereu,
Cu ace de verdeață neatinsă.

Nu plânge vara ce-a trecut,
Nici toamna cu suspinul greu,
Ci își păstrează nuanța scut
Sub cerul cenușiu mereu.

​Martor tăcut, adânc și drept,
La schimbi de vremi pe-acest pământ,
Își ține legământul în piept,
Cătând spre primăvara-n vânt.