Scuturat de mult cireșii,
petalele tale de cuvinte au căzut
una câte una,
albe, grele de dor,
până când foaia s-a făcut lumină.

Din ploaia florilor
n-au rămas decât semne,
semne pe care inima mea
le citește și acum.

Hoinăresc și eu pe alei cu tine,
în iarbă se aprind lumini mărunte,
ale vântului, ale apei și ale focului
și deschid spectacolul verii.

Ceremoniile aromelor știute
îmi îndulcesc povara,
tu pășești în mine, firesc, ca ploaia,
îmi umpli cupa fără să fii aici
și zâmbetul tău îl beau din aburi verzi.

Ca un creion ascuțit
care înserează o gură de rai,
bat clopote în temple
iar peste câteva ore
lumina acestor cuvinte
va ajunge la tine pe masă.

Port și eu bucăți din patria mea,
ca un fir de nisip în clepsidră,
cântăresc luna plină din priviri,
văd cocori roșii trecând spre sud
și aud cum foșnesc în seva sakurei.

Și fără tine va fi primăvară,
când mugurii pocnesc
și din sevă se face floarea,

Voi pune ceai,
voi potrivi în kado* cerul,
pământul și focul,
împletite ca destinele noastre.

Iar noi vom învăța din nou
cum arată începuturile,
din ele vom ridica
o casă a dorului.
Păstrează scrisorile!

*calea florilor, în limba japoneză