Pășim tăcuți prin labirintul plin de umbre,
Călcând pe un deșert de cioburi cu iluzii reci,
Purtăm în suflet așteptări incandescente,
Și-amânăm din lașitate clipa sublimei decăderi.

Ne pierdem zilnic timpul cu așteptări deșarte,
Când faptic neantul ne pândește-n față,
Avem destul din tot ce ne desparte,
Dar prea puțin din ceea ce ne face să trăim.

Și nu băgăm de seamă cum tragic se destramă,
Secundă de secundă tot ce-am fi putut clădi,
O lume veche, fără chip și fără teama,
Se preface-n pulbere și-ntr-un sublim abis.

Suntem orbiți de propria cădere,
Privim spre nicăieri și totuși navigăm,
În marea surdă a lumii rătăcire,
Plutim perfect în drumul către nicăieri.

Suntem doar praf în universuri insipide,
Actori pe-o scenă goală, fără sens și rol,
Purtând în noi destine chinuite,
Și naufragiind perfect în marele gol.