aş fi ieşit dimineaţa
cu cămaşa albă peste pantalonii negri
cu ochelarii aceia mari care ascund jumătate din faţă
şi cu paşii grăbiţi ai celor care par că ştiu
unde merg deşi nimeni nu ştie cu adevărat

prin piaţă printre tarabe şi maşini
printre femei cu sacoşe grele şi bărbaţi
cu telefoanele lipite de ureche
ca şi cum de acolo ar fi venit
răspunsurile la toate întrebările lumii

aș fi purtat pe umăr o geantă veche
din piele maronie cu o cataramă mare
şi în ea o carte cu paginile îndoite
un stilou un carnet şi câteva cuvinte
pe care nu le-aş fi spus nimănui
pentru că unele cuvinte îşi pierd frumuseţea
de îndată ce sunt rostite în public
în piaţă oamenii ar fi trecut repede
fiecare cu mica lui urgenţă
fiecare cu micul lui destin
fiecare cu ecranul luminat în palmă

şi atunci aş fi văzut-o

venind dinspre strada cu castani
nu ştiu dacă era dimineaţă sau deja amiază
avea o rochie simplă de culoarea vinului
şi părul prins neglijent la ceafă
ca şi cum nu se pregătise pentru nimeni
ceea ce o făcea şi mai frumoasă
în mâna dreaptă ţinea o carte
în cealaltă o floare cumpărată probabil
de la bătrâna de lângă biserică

şi mergea fără grabă
ca oamenii care nu au nimic de demonstrat
treceau maşinile claxoanele se loveau de Golia*
un copil plângea la fântână
un porumbel îşi căuta loc între mese
iar ea mergea
şi pentru o clipă toate lucrurile
păreau aşezate în ordinea lor firească

un bătrân îşi ridica ochii din ziar
o femeie zâmbea fără să ştie de ce
un adolescent îşi scotea căştile
şi lumea aceea mai avea încă o secundă de frumuseţe

oare unde şi când

mai văzuseră oamenii o asemenea linişte
într-un oraş care nu mai ştie să tacă
într-o vreme în care frumuseţea
trebuie fotografiată ca să existe
şi iubirea anunţată ca să fie crezută
unde şi când mai întâlniseră
un om care nu se grăbea să devină celebru
care nu cerea nimic privirilor
care nu transforma fiecare gest
într-o poveste pentru ceilalţi

a trecut pe lângă mine
cu miros de tei şi hârtie veche
şi cartea din mâna ei
mi s-a părut deodată mai importantă
decât toate vitrinele
toate reclamele toate ecranele
toată această mare de oameni
care aleargă după ceva
şi nu mai ştie exact ce
am vrut să-i spun ceva
poate despre carte
poate despre floare
poate despre faptul că uneori
un necunoscut îţi poate salva ziua
doar trecând pe lângă tine

dar n-am spus nimic

a mers mai departe
spre strada cu castani
iar eu am rămas în mijlocul pieţei
cu geanta pe umăr
cu oraşul urlând în jur
şi cu întrebarea aceea veche
pe care n-am avut curaj s-o pun

oare unde şi când

mai întâlnisem frumuseţea
înainte să învăţăm cu toţii
dacă m-ar fi chemat oraşul
aş fi mers după ea...


*Mănăstirea