ce mai așteptați, domnilor zugravi de biserici?
de unde vă vine atâta somnolență
în fața zidului alb?
lăsați vechile canoane să se odihnească în mănăstiri,
luați ierminia și ajustați-o:
aduceți iadul la zi
pe peretele drept, la intrare,
ștergeți iadul acela clasic, cu flăcări de modă veche
în locul lui, desenați curat, din riglă
un tramvai model ‘95
o carcasă de un alb-murdar, brăzdată de o dungă galbenă

în locul cazanelor clasice, zugrăviți această cutie de metal la patruzeci de grade,
și îndesați în ea păcătoși,
osândiți-i să se înghesuie
unii în alții,
să se usuce în zăpușeală
încărcați pensula cu tușe unsuroase, de un ocru slinos
să se ghicească în aerul stătut mirosul rânced de salam din pachete mototolite
iar deasupra gurilor căscate, trageți o peliculă de luciu și sudoare
ca și cum ultima suflare ar căuta o crăpătură prin masticul copt al geamurilor blocate

(bineînțeles, utilizați pentru asta materiale de cea mai înaltă calitate)

și în locul lui scaraoțchi
zugrăviți un lăutar schimonosit,
cu degetele exfoliate,
închircite în clapele unui acordeon,
iar lângă el trageți din tușe vreo doi puradei
așezați pe scaunele portocalii.
dar luați bine aminte:
palmele lor nu trebuie conturate până la capăt.
lăsați pensula să tremure
până când degetele li se prefac într-o pâclă de linii,
de la viteza drăcească
cu care bat ritmul de darabană în scaunele de polimer.

la sfârșit, când fresca e gata
și toată această populație fără recurs își caută biletul de mântuire
înmuiați pensula cea mai subțire în lac incolor
și însemnați șira spinării fiecărui osândit
cu o linie verticală
cum de ce?
așa, pur și simplu