am uitat carnea fragedă a minții
într-o fonetică de bismut
unde timpul e o haină de bumbac
cu memorie de lapte

nu mă doare nicio (im)perfecțiune
vocea e un miez de ciocârlie
cu reflexii de zinc

am coborât din neantul erorii
pe o prispă de stele
unde cenușa e o înălțare în verde
pe o pânză nesărutată

nu mă culege nicio umbră
nu mă mai strigă nicio culoare
doar o iarnă mă așterne
în fulgi de zăpadă caldă

prietene
sunt doar
uitarea de sine

(Clorofilada)