Limba română adie prin noi
ca un vis al strămoșilor,
zidindu-i din cuvinte.
Unele cuvinte sunt lacrimile
care descântă grâul să crească;
alte cuvinte sunt bucăți sângerânde
din carnea celor trași pe roată.

Unele cuvinte aiurează prin codrii Transilvaniei
și-n urma lor plâng cuvintele venite de peste munți,
ale celui care l-a înviat pe Mihai Viteazul,
zidindu-l din cuvinte.

Cuvintele zac fără cap în fântânile din Golești...
Limba română sunt eu și tu ești!

Unele cuvinte sunt lumină blândă de lună
și toate minunile lumii pot să ni le spună!

Cuvintele limbii române sunt astăzi
inimile celor ce bat în ritmurile muncii,
și vor să ne crească în pace toți pruncii.

Mâine, când nu voi mai fi,
căutați-mă, fiii mei, printre cuvinte!
Mă veți simți aproape și fierbinte.

Chemați-mă,
și voi veni pe aripile lor,
râzând în soare sau ascuns
după vreun nor!

Așa vom rămâne până la
sfârșitul sfârșiturilor!