rămâne locul acela în care mă întorc
și o armată pontificală se pune în mișcare de cât dor, acest ajun de cuvinte simple

știu ți-am promis copac pentru tihnă
uși secrete, substanță și eternitate
femeia fără umbră de erezie în ea

și să nu rămânem goi, firidă pentru cărți

nopțile în care tu
și prin tine spun eu
tot mai rar

bea cu mine
la noapte tocmim menestrei!

nu-mi da nume, trup să pâlpâie
în surghiun, ci adăpost insomniilor

margini să sece cum fiecare
femeie albie ce a trecut
prin brațele tale, timpul tău

rupi din mine atâtea vieți și eu
nu încetez să te înfrumusețez
în iubirea asta să pierd
pierzându-te o lume întreagă

n- am să îți mai vorbesc despre timp
trecerea lui brutală
despre tot ce e pe cale să mă părăsească anotimpul în care am rămas

nici despre ireversibil
descendența unei femei veșnic
proiectată într- un poimâine
ca fiind așa, greu suportabilă și fără chip

despre ce a însemnat Acasă pentru mine, în frugala gustare ce descrie
iubirea și lumea întreagă
se răsfrânge prin ea

Tu
oricare ți-ar fi  frumusețea
să nu mă întrebi niciodată
de ce te numesc
Străinul meu!