Mă doare sufletul că tu exiști,
Iar eu sunt umbra ta risipită-n infinit,
O rătăcire de secunde adormite,
Un vis în care încă nu m-am regăsit.

Pășesc pe cioburi de lumini aprinse,
Cătând amprenta pașilor tăi grei,
În întrebări ce au rămas nezise,
Și-n recile sclipiri din ochii tăi.

Suntem doi rătăciți în universuri diferite,
Despărțiți de un zid nevăzut de dor,
Tu ești tăcerea dintre aceste versuri,
Eu sunt doar ecoul lor nemuritor.

Dar umbra se adună-n zori de ziuă,
Când prima rază sparge noaptea grea,
Îi spun durerii un senin „adio”
Și-nvăț din nou să merg pe calea mea.

Lumina caldă-mi vindecă suspinul,
Iar infinitul nu mai e pustiu,
Primesc în palme cerul și sublimul,
Și regăsesc în tine durerea de a nu mai fi eu.