Fiecare apel este la fel. O oglindă a ceea ce eram noi acum 5 ani. Încrederea mea nu se născuse încă în vorbele tale dulci.
Primesc vorbe frumoase mereu, dar seara rămân doar

Pe jumătate adevărate

Pe jumătate fabricate

Pe jumătate rostite

Pe jumătate nerostite

Înțeleg de ce mă suni doar în cadre nocturne. Ziua nu este un moment bun pentru a-ți mărturisi iubirea

E agitată, așa cum mă vedeai tu la 16 ani când încercam să te conving că rochia aia albastră de pe TikTok e aurie

În fiecare noapte mai aproape, în fiecare zi mai departe

Ca fluxul și refluxul unei mări învolburate în sufletul meu

O măsurătoare a absenței tale

O numărătoare care ne înstrăinează sentimentele

Trei și cinci. Treizeci și cinci. Vârsta la care mi te-ai promis.

Un număr care rămâne blocat între inimile noastre rănite

Te-am privit în amintiri de seară târzie

Te-am auzit în ecourile dorului care mă sufoca

Te-am simțit în speranța că te vei întoarce

Te-am purtat pe hainele largi, ca o amprentă nemuritoare

Te-am gustat în tăcerea izolată dintre noi

Cele 5 simțuri umane m-au ajutat să te cunosc mai bine

Dar se pare că nu te-am cunoscut niciodată

Ești o iluzie a iubirii mele, ca umbra lunii ce se crede reală, un halo selenar într-o poveste uitată

Te portretizez în fiecare minut, dar imaginea ta este înlocuită mereu de reflexia mea distorsionată printre picăturile de ploaie de pe geamul murdar al mașinii

Oricât ar ploua, geamul tot va fi murdar

ca sufletele noastre când simțim că „35” nu mai este o promisiune

ca iubirea noastră care nu mai are nume

Doar urme

Doar numere

Doar sume

Și eu tot un număr printre numere.