În grajdul din curtea unui boier,
Ședea ușor pe iarbă nițel
Biata văcuță supărată,
Că nu o lasă al ei tată
Să se întâlnească cu cioara coafată.

Oftând supărată în iarbă,
Se uita, citind dulce o carte
Despre cine mai producea lapte,
Moartă de nervi, să fiarbă!

Veni la ușă croncănind.
Ghici tu cine? Ce individ?
Cioroiul cel neînsurat,
Cu pene lungi și delicat.

– „Cioc! Cioc!”
– „Cine e?”
– „Eu, dragă, ți-am adus o gutuie.”
– „Am venit să te înveselesc...”
– „Și din somn să te trezesc!”

– „Intră, dragul meu, încoace!”
– „Dar să ai grijă la torace!”
– „Că de-o veni tatăl meu prea blând...”
– „De mâine nici nu mai e sfânt!”

Negriciosul intră în casă,
Se puse absorbit la masă,
Mâncă totul pe nerăsuflate,
Udându-și penele delicate!

După ce au mâncat ce a fost pe masă,
S-au întins ușor în casă,
Se atingeau frumos, dormind,
Liniștea frumos pustiind.

Mândra se trezi panicată,
Uitându-se la ceas, disperată,
Că boierul sosea numaidecât
Și îi găsea pe cei doi urât!

Îl trezi pe puturos și îi spuse morocănos:
– „Pleacă, dragul mamii, de-acasă, că vine tătuca nervos!”

Maiestuos și afectuos, se uită la ea milos:
– „Haide, dragă, că mai stau puțin. E așa de rău când vin?”

La ușă ajunse boierul,
Care s-a trăsnit văzând mânerul,
Că era ușa întredeschisă
Și lumina în dormitor stinsă.

Se uită frumos pe geam
Și a văzut ce îți ziceam:
Că cioara nu a vrut să plece,
Nici până la ora zece!

Nervos, trânti ușa din casă
Și își luă a sa coasă,
Alergând în sufragerie
Ca să le facă gălăgie!

Când intră în al său loc,
Se puse în fața lor ca un interlop.
Fumegând ca focul pe paie, începu să țipe în odaie:
– „Ieși afară, pocitanie! Că la iarnă te leg de sanie!”

Fâlfâind ușor, agitat,
Cioroiul a și plecat.
A zburat departe, la al lui pom,
Să nu mai dea de acel om.

Văcuța a fost pedepsită,
Vorbele să și le înghită,
Că dacă mai face o așa faptă,
Rămâne fără fân pentru prima dată!