Când arunc cu ochii beznei într-o geană de lumină,
Las amurgul să valseze într-o poală de femeie,
Parfumată, înflorită, ca o primăvară fină,
Să-mi redea surâs de stele, licărire de scânteie.

Cu un trup de Afrodită, noaptea mă ascunde-n casă
Și mă strigă la fereastră, mă alungă și mă ceartă
Că nu poate să își țeasă o maramă neagră, deasă,
Că iubesc mai mult seninul… ea din umbre face artă.

I-aș răspunde de sub versul unui vis care m-alină,
Ce mă ninge cu speranță într-o soartă trădătoare,
Și rămân, rămân tăcută sub miraj de lună plină,
Așteptând ca aurora să-mi dea ziua- e datoare.

Țin în pumn de răsărit șovăiri prin ierni și-o cheie,
Să descui o bucurie, c-am uitat că sunt femeie…