O geantă cu drumuri mototolite,
femeie spălată mult prea mult în centrifugă,
un curcubeu, de briceag, despicat pe masă,
sub ploi ce nu mai au sfârșit
pentru o singură culoare
ce nu a fost și nu va fi.

Cu-o umbră mută mă tot lupt
să-i pun o lacrimă în ochi,
dar tot se zbate furibundă
sub un „am fost cândva”, tu nu m-ai vrut.

Nu știu ce simt,
în mine un Big Bang se naște,
inimă rănită
în dune de nisip se cerne.

Nu vreau un ochi să mai închid,
că-n el tot zbiară lupii morți la lună plină
și eu aș vrea să știu ce tot își zic,
de ce cu foc tot lăcrimează-ntruna.

Mă doare pasul
ce m-a aruncat cumva din tine,
către o libertate care
azi miroase a colivie.