La margine de lac,
m-atrage-o buturugă
mâncată de carii
și bătută de ploi.
Aici era salcia sub
care, ca într-un
cort,
uitam de timp –
o navă într-un port.
Cu trestia ne afundam în gând,
căutând crapii negri
dormind în adânc.
Soarele, oricât era de tare,
își lăsa arșița la intrare.
Acum îmi arde sufletul cumplit, –
dar simt cum buturuga
În mine a lăstărit!